În orice procedură de restructurare sau insolvență, banca urmărește să își protejeze expunerea. Este un reflex legitim și firesc.
Atunci când o companie intră în dificultate, întrebările băncii sunt, pe bună dreptate, prudente: ce garanții există, ce valoare mai au, cât se poate recupera, în ce termen, cu ce risc și cu ce costuri. Până aici, logica este corectă.

Problema, pe care am întâlnit-o de nenumărate ori, apare în momentul în care protejarea creanței este confundată cu presiunea pusă asupra debitorului. De multe ori, oamenii din bănci văd în orice amânare o pierdere și în orice plan de restructurare o tentativă de tergiversare - iar, deloc surprinzător, aceiași oameni privesc lichidarea drept soluția cea mai sigură pentru interesele instituției pe care o reprezintă.

Numai că, în procedurile de insolvență și restructurare, graba nu este întotdeauna aliatul recuperării.

O creanță are o valoare contabilă, o garanție are o valoare estimată, însă valoarea efectiv recuperabilă este cu totul altceva. Ea depinde de piață, de cumpărători, de moment, de starea juridică a activului, de costurile de conservare și de funcționalitatea economică a companiei. Un activ evaluat la o anumită sumă nu înseamnă aceeași sumă încasată: între cifra din raport și banii obținuți efectiv la vânzare există, adesea, o distanță considerabilă - o distanță pe care chiar modul în care creditorii se raportează la procedură o poate micșora sau, dimpotrivă, adânci.

Asta pentru că activele unei companii aflate în dificultate nu rămân neutre. Ele nu așteaptă cuminți, cu aceeași valoare, până când creditorii se hotărăsc ce vor să facă. Utilajele nefolosite se depreciază, stocurile devin greu vandabile, autorizațiile expiră, contractele comerciale se pierd. Și lista poate continua: oamenii-cheie pleacă, clienții își caută furnizori mai stabili, litigiile blochează tranzacții, iar costurile de pază, conservare, întreținere sau mediu curg mai departe, indiferent de ce se întâmplă în dosar.

De aceea cred că e esențial ca partenerii noștri din bănci să nu privească o companie aflată în dificultate ca pe un depozit static de bunuri. Ținută prea mult într-un blocaj procedural, valoarea ei nu se conservă de la sine, ci se consumă.

Se ajunge astfel la situații în care creditorul câștigă procedural, dar pierde economic. Poate obține blocarea unui plan, poate impune o poziție dură, poate forța vânzarea unor active, poate respinge orice variantă de restructurare și totuși, la final, suma recuperată să fie mai mică decât ar fi fost într-un scenariu controlat, ordonat, construit în jurul conservării valorii.

Sintetizând: nu orice victorie procedurală este o victorie economică.

Și tocmai aceasta este una dintre temele care ar merita discutate mai atent în practica insolvenței. Pentru bancă, întrebarea nu ar trebui să fie doar “cum ne exercităm drepturile cât mai repede?” ci, mai ales, “care variantă ne permite cea mai bună recuperare în condiții reale?”.

Uneori, desigur, răspunsul va fi lichidarea. Există companii care nu mai au nici piață, nici model de business viabil; și-au pierdut capacitatea de redresare și nu mai pot genera valoare decât prin valorificarea separată a activelor. În asemenea cazuri, prelungirea artificială a procedurii nu ajută pe nimeni.

Dar există și situații diferite - companii care păstrează produse vandabile, contracte, oameni, know-how, piață și capacitate de funcționare, însă se sufocă într-o criză de lichiditate, sub datorii acumulate, scadențe prost așezate sau o pierdere temporară de încredere. Aici, graba spre lichidare poate transforma o valoare funcțională într-una fragmentată, fiindcă o companie care funcționează valorează adesea mai mult decât suma activelor sale vândute bucată cu bucată.

Aici intervine rolul real al procedurilor de prevenție și restructurare. Concordatul preventiv sau acordul de restructurare nu ar trebui privite ca favoruri făcute debitorului. Bine concepute, ele sunt mecanisme de management disciplinat al dificultății: aduc un calendar, transparență, raportare, control și un tratament ordonat al creditorilor - adică o șansă reală de a conserva valoarea. Am întâlnit, în schimb, prea multe executări haotice care nu le-au adus creditorilor mare lucru, în afară de satisfacția de a mai bifa un dosar închis.

Asta nu înseamnă că orice plan trebuie acceptat sau că orice debitor merită susținut, pentru că nu orice promisiune de redresare este credibilă. Banca nu are de ce să devină salvatorul companiei, nici sponsorul optimismului antreprenorial; rolul ei este să rămână un evaluator rece al propriilor șanse de recuperare. În loc să se întrebe dacă debitorul mai merită o șansă, întrebarea corectă rămâne: recuperăm mai mult prin lichidare sau printr-o restructurare controlată?

Această schimbare de perspectivă contează enorm, pentru că în insolvență răbdarea nu este o virtute morală, ci o decizie economică rațională. Și, dacă tot am intrat puțin pe teren filozofic, aș adăuga că duritatea nu este întotdeauna un semn de profesionalism. Uneori este doar un reflex care simplifică excesiv o realitate complicată.

O presiune bine calibrată din partea băncii obligă debitorul să vină cu date clare, ipoteze realiste, termene, responsabilități și măsuri concrete. O presiune distructivă, pe care din păcate o întâlnim destul de des, face exact opusul: blochează orice soluție înainte ca valoarea să apuce să fie corect evaluată.

Nu vreau ca mesajul să fie citit ca un apel la indulgență. Indulgența nu folosește nici ea unui mediu de afaceri sănătos, în care performanța trebuie să rămână criteriul de departajare.

Vreau doar să subliniez că rolul băncilor nu este unul exclusiv juridic sau financiar, ci și economic. Fiind aproape întotdeauna printre cei mai importanți creditori, ele pot contribui decisiv la conservarea valorii sau îi pot accelera pierderea.

Iar adevărata maturitate a creditorului financiar nu se vede în viteza cu care închide o expunere, ci în luciditatea cu care recunoaște momentul în care graba de a recupera riscă să reducă tocmai șansa recuperării.