Deși avem mulți ani în spate, trebuie să admitem că practica insolvenței din România se află încă într-o etapă de consolidare. Instrumentele există, cadrul legal este stabil, dar cultura restructurării este încă în formare, iar jurisprudența își construiește reperele pas cu pas, cu fiecare dosar.
În acest context, una dintre cele mai sensibile distincții rămâne cea dintre o dificultate temporară și o degradare structurală a unei companii. Pe hârtie, lucrurile sunt relativ clare pentru profesioniștii insolvenței. În realitate, nuanțele sunt mai greu de surprins de judecători.

O dificultate temporară presupune, de regulă, un model de business care încă funcționează în sensul că piața există, produsul are căutare, contractele continuă. Problema apare de cele mai multe ori în zona fluxului: întârzieri la încasări, creșteri bruște de costuri, un partener important care își schimbă comportamentul de plată. Este o sincopă, uneori severă, dar nu neapărat ireversibilă.

De partea cealaltă, o degradare structurală arată altfel. Veniturile scad constant (nu conjunctural), marjele sunt tot mai mici (nu din cauza unui eveniment punctual, ci dintr-o schimbare de piață sau dintr-un model depășit), datoriile cresc pentru a acoperi pierderi recurente (nu pentru a susține dezvoltarea). În astfel de cazuri, procedura nu mai este un instrument de redresare, ci un cadru de administrare a ieșirii din piață.

Dificultatea este că, în fazele incipiente, cele două situații pot arăta asemănător în dosar: cifrele pot fi apropiate iar gradul de îndatorare poate fi comparabil. Diferența stă însă în dinamica din spate.

Să ne imaginăm două companii cu întârzieri semnificative la plată și cu presiune din partea creditorilor. Prima a pierdut temporar un contract major, dar are portofoliu stabil și comenzi în derulare. A doua funcționează într-un sector în declin, cu cerere redusă de mai mulți ani. În ambele cazuri apare incapacitatea de a face față scadențelor. Însă potențialul de revenire este diferit.

Pentru judecător, distincția nu este întotdeauna evidentă. Dosarul nu oferă mereu imaginea completă a pieței, a poziționării comerciale sau a perspectivelor reale. În plus, într-un mediu în care restructurarea este încă în consolidare, este firesc să existe un reflex de prudență. Este un instinct natural al judecătorilor de a evita validarea unui demers care se dovedește ulterior nerealist.

Prudența este legitimă. Dar, dacă fiecare situație este privită implicit prin lentila ireversibilității, instrumentele de prevenție riscă să rămână periferice, ca să nu zicem inutile. 
În plus, apare și cercul vicios în care atunci când prevenția este rar utilizată, nu se creează suficientă jurisprudență de succes. Antreprenorii devin reticenți, avocații ezită să recomande, practicienii investesc mai puțin în planuri ambițioase de redresare.

Este extrem de important de înțeles că insolvența este, în esență, o jurisdicție cu o puternică dimensiune economică. Dreptul doar oferă cadrul și criteriile formale, în timp ce economia explică dinamica și viabilitatea. Între cele două există un spațiu de interpretare care nu poate fi redus la formule rigide.

Poate că tocmai aici se află următorul pas firesc în evoluția practicii judecătorilor: consolidarea unei lecturi economice mai nuanțate în interiorul profesiei. Nu pentru a transforma judecătorul în analist financiar, ci pentru a facilita o diferențiere mai fină între ceea ce este reversibil și ceea ce nu mai este.

Dacă reușim să distingem mai clar între o sincopă și o transformare ireversibilă, cultura restructurării va începe să se consolideze nu prin declarații, ci prin practică.