În aproape orice companie aflată în dificultate există aceeași speranță: mai rezistăm puțin, mai amânăm niște plăți, poate intră contractul pe care îl așteptăm, poate banca prelungește finanțarea, poate piața își revine.

Această atitudine e firească și apare pentru că antreprenorul este construit, prin natura lui, să creadă că poate depăși dificultățile. De multe ori chiar asta l-a ajutat să construiască afacerea. A continuat atunci când alții s-ar fi oprit, a riscat, a găsit soluții și a refuzat să accepte că un obstacol este definitiv.

Problema apare atunci când această calitate, dusă prea departe, începe să lucreze împotriva companiei.

Am întâlnit de nenumărate ori antreprenori care au evitat o procedură de restructurare sau insolvență nu pentru că situația companiei o permitea, ci pentru că nu erau pregătiți să accepte ce ar însemna ea.

Se temeau de reacția furnizorilor, a băncilor, a angajaților, a clienților. Se temeau că își vor pierde reputația, controlul și, uneori, chiar identitatea profesională construită în jurul afacerii.

Toate aceste temeri sunt reale. Numai că, între timp, compania nu rămâne suspendată în aceeași situație până când antreprenorul se hotărăște ce vrea să facă. Datoriile cresc, furnizorii reduc termenele de plată, băncile devin mai prudente, oamenii-cheie pleacă, iar clienții încep să își caute alternative.

Practic, afacerea continuă să se degradeze chiar dacă dificultatea nu este recunoscută formal.

De aceea, una dintre cele mai importante distincții este cea dintre păstrarea aparentă a controlului și conservarea reală a opțiunilor.

Antreprenorul poate continua să semneze, să decidă, să negocieze și să conducă formal compania, dar asta nu înseamnă că mai are și control real.

Controlul există cât timp ai variante.

Cât timp poți negocia cu creditorii dintr-o poziție încă rezonabilă, poți restructura activitatea, poți închide zonele neprofitabile, poți vinde active secundare, atrage capital sau propune un calendar de plată care are o bază economică reală.

În momentul în care deciziile sunt dictate exclusiv de scadențe, somații, conturi blocate și lipsa numerarului, antreprenorul mai păstrează doar aparența conducerii.

Această schimbare nu se produce, de regulă, într-o singură zi. Nu există neapărat un moment spectaculos în care o companie devine brusc neviabilă. În realitate e vorba de o acumulare.

Se amână plata taxelor.

Se plătesc doar creditorii care pun cea mai mare presiune. 

Se iau bani dintr-o parte pentru a acoperi o gaură din alta. 

Se opresc investițiile. 

Se acceptă contracte cu marje foarte mici doar pentru a produce lichiditate. 

Se amână reparații.

Se pierd oameni.

Fiecare decizie de mai sus privită separat, poate părea temporară.

Împreună, ele arată însă că firma nu mai este administrată în jurul unei strategii, ci în jurul supraviețuirii de la o săptămână la alta.

Trebuie spus foarte clar că nu orice dificultate justifică deschiderea unei proceduri. Există probleme temporare de lichiditate, contracte întârziate, creșteri bruște de costuri sau șocuri de piață care pot fi depășite prin negociere directă, refinanțare sau reducerea unor cheltuieli.

Nu orice companie care întârzie niște plăți trebuie trimisă în concordat sau insolvență.

Dar există și momentul în care negocierea informală nu mai rezolvă nimic. Doar amână recunoașterea unei probleme care devine, cu fiecare lună, mai greu de controlat.

În acel moment, evitarea procedurii nu mai protejează compania. Protejează doar pentru o perioadă imaginea că situația este încă sub control.

Trebuie să spunem însă și că procedurile de prevenție sau insolvență nu rezolvă singure problemele unei afaceri. Nu pot face viabil un model de business care nu mai are piață și nu pot crea valoare acolo unde ea nu mai există.

Dar pot introduce ordine într-un moment în care dezordinea financiară începe să distrugă inclusiv ceea ce încă funcționează.

Pot crea un calendar, reguli, transparență și un cadru de negociere care să nu mai depindă exclusiv de creditorul care sună cel mai des sau amenință cel mai convingător.

Pot opri, cel puțin pentru o perioadă, cursa în care fiecare creditor încearcă să se salveze singur și, prin asta, contribuie la prăbușirea întregii companii.

Și, mai ales, pot conserva timpul rămas pentru luarea unor decizii reale.

Există o diferență uriașă între o companie care intră într-o procedură cât timp mai are contracte, oameni, clienți, utilaje funcționale și credibilitate și una care ajunge acolo după ce toate acestea au început să dispară.

În primul caz, procedura poate administra o dificultate.

În al doilea, ajunge doar să administreze consecințele.

Să ne imaginăm două companii care au aceeași problemă de lichiditate și datorii comparabile.

Prima recunoaște devreme că nu își mai poate reașeza singură scadențele și deschide o negociere structurată cu creditorii înainte de pierderea contractelor importante.

A doua continuă să plătească selectiv și să amâne formalizarea situației, sperând că va apărea o soluție din mers.

După șase luni, prima poate avea în continuare probleme serioase, dar are încă activitate, un plan și un cadru de negociere.

A doua poate spune că a evitat procedura, însă între timp a pierdut furnizori, angajați și clienți, iar creditorii nu mai sunt interesați de restructurare, ci doar de propria recuperare.

Formal, și-a păstrat independența însă economic, și-a pierdut aproape toate opțiunile.

Ajunși în acest punct al expunerii, să ne întoarcem la aspectul subliniat în deschiderea articolului. Și anume că există și o componentă personală care nu trebuie ignorată.

Pentru mulți antreprenori, compania nu este doar o afacere. Este rezultatul muncii lor, o parte din identitatea lor și, uneori, principala dovadă a propriei valori profesionale. Din acest motiv, dificultatea societății este percepută ca un eșec personal.

Problema apare când speranța este confundată cu prognoza, când atașamentul față de companie este confundat cu viabilitatea ei, iar faptul că antreprenorul a trecut în trecut prin alte crize devine argumentul că o va depăși și pe aceasta.

Pot înțelege această reacție, pentru că la rândul meu sunt antreprenor.

Fără optimism și încăpățânare, foarte multe afaceri nu ar fi existat.

Dar aceleași calități care ajută un antreprenor să construiască pot ajunge să distrugă valoare atunci când îl împiedică să vadă că situația s-a schimbat.

Curajul nu înseamnă doar să continui.

Uneori înseamnă să recunoști că instrumentele folosite până atunci nu mai sunt suficiente și că protejarea companiei cere un alt cadru.

Intrarea într-o procedură nu garantează redresarea și nu orice companie trebuie salvată. Există afaceri fără piață, fără marje și fără perspectivă, iar prelungirea artificială a existenței lor nu ajută pe nimeni.

Dar nici evitarea procedurii nu este o dovadă că afacerea a fost salvată.

Am văzut prea multe companii care au intrat în insolvență abia după ce antreprenorii au pierdut exact lucrurile care ar fi putut face restructurarea posibilă: oamenii, contractele, furnizorii, clienții și încrederea.

Procedura a fost amânată până când nu a mai rămas mare lucru de salvat.

Poate că aceasta este una dintre cele mai dificile probe de maturitate antreprenorială: capacitatea de a separa compania de orgoliul celui care a construit-o și de a înțelege că recunoașterea dificultății nu este neapărat o declarație de eșec.

Uneori este ultima decizie prin care antreprenorul mai poate proteja ceea ce a construit.

Pentru că, de cele mai multe ori, controlul nu se pierde în ziua în care este deschisă o procedură.

Se pierde treptat, în lunile în care procedura este evitată, iar opțiunile companiei dispar una câte una.